Mai jos găsești arhiva blogului meu în limba română

M-am gândit mult dacă să scriu articolul ăsta. Trăiesc și muncesc în altă țară. Copilul meu învață într-un cu totul alt sistem. Nu mai am niciun motiv să mă consum când văd știri de genul celei despre viitoarea programă la limba română în care autorii recomandați pentru clasa a IX-a sunt Ion Neculce, Anton Pann, Dinicu Golescu, I. Codru-Drăgușanu, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Ghica, Radu Ionescu, Nicolae Filimon, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici; Niccolò Machiavelli, Montesquieu, Molière, Alphonse de Lamartine, Stendhal.

Nu mai am niciun motiv să mi se strângă stomacul imaginându-mi lehamintea, plictiseala malignă pe care o vor trăi copiii de liceu din România încercând (și cu siguranță eșuând) să citească sau să înțeleagă (pentru ce??) texte vechi de sute de ani, scrise (doar) de bărbați (pentru că, vezi doamne, nu avem femei care merită citite în literatura română), în limbaj arhaic, și ale căror sensuri și mesaje sunt complet deconectate de realitățile vieții lor de zi cu zi. O viață în care provocările sunt cum să navighezi lumea digitală fără să-ți pierzi mințile, cum să înțelegi ce se întâmplă în lumea din jurul tău când dezinformarea este endemică, o lume care se schimbă cu o viteză amețitoare și este modelată de macro-forțe complexe și interconectate pe care cu greu le înțelegem. O viață în care ei, copiii, și părinții lor poate sunt consumați de întrebări despre cum să te pregătești pentru un viitor în care tensiunile geo-politice sunt la ordinea zilei, în care schimbările climatice afectează cum și unde trăim, în care AI transformă deja profund piața muncii, în care ‘meseriile’ așa cum le știm ori vor dispărea, or se vor redefini complet și în care existența noastră va arăta într-un fel pe care nu prea poate să și-l imagineze nimeni acum. Un viitor la care cei care scriu programele școlare în România par că nici nu se gândesc vreo clipă.

În curând se fac 9 ani de când am devenit mamă. Parcă ieri o plimbam în brațe în miez de noapte încercând în zadar să-i alin colicile. Azi, pantalonii cumpărați acum 3 luni îi sunt deja prea scurți și rochița prea lungă de vara trecută îi vine mai sus de genunchi. Azi mă uit în oglindă și descopăr noi fire albe și riduri la colțurile ochilor pe care nici nu le-as observa dacă nu ar fi ea, să-mi aducă aminte cu fiecare centimetru crescut că a mai trecut un pic de viață.

Termenul de „Dezvoltare Verticală” a intrat relativ recent în jargonul organizațional. ‘Dezvoltare verticală’ e o etichetă contemporană pentru un set de teorii cunoscute în psihologia dezvoltării de decenii, incluzând teoria „dezvoltării eului” sau mai „teoria constructivistă a dezvoltării” adulților.

Toate aceste teorii au în comun ideea că ființele umane continuă să se maturizeze mental și psihologic mult după ce au încetat să crească fizic. De asemenea, toate propun că acest tip de dezvoltare se desfășoară în stadii succesive, predictibile și este foarte diferită de învățarea prin simpla acumulare de mai multe informații, cunoștințe sau competențe (numită în cercetare ‘dezvoltare orizontală’). ‘Dezvoltarea verticală’ descrie ceva mai profund - o serie de transformări în viziunea asupra lumii și perspectiva asupra vieții. Dezvoltarea verticală aduce schimbări fundamentale în capacitatea oamenilor de a accesa tot mai multă complexitate interioară și a răspunde, astfel, mai eficient și echilibrat unei lumi care este ea însăși din ce în ce mai complexă.

În timp am descoperit că nu toate NU-urie sunt la fel. Există NU-uri sănătoase și necesare. NU-uri pe care, dacă nu le spunem, ne trădăm pe noi. NU-uri care, odată spuse, ne deschid uși noi, ne dau aripi, viață și aer în plămâni.

Dar există și NU-uri care sunt doar o fugă de greu. NU-uri spuse din orgoliu sau frică de vulnerabilitate. NU-uri folosite ca o armă. NU-uri pripite, care deschid ușa spre regret. Cum putem ști diferența?

Acum patru ani am ajuns în noua noastră casă, după 14920 de km, 36 de ore și 3 avioane. Cu 3 valize mari și una foarte mică. Și 38 de cutii pe drum, cu toată viața noastră din România. Aveau să treacă 6 luni până au sosit cutiile. Când în sfârșit au venit toate, nici nu mai știam exact ce era în ele și ne-am dat seama cu uimire că nu ne lipsise nimic. Atunci am învățat că în 3 valize pot încăpea de fapt trei vieți de om, că atașamentul nostru de lucruri e deseori o povară și certitudinea că “ne trebuie” e o iluzie. Am mai învățat multe lucruri în cei patru ani care au trecut de-atunci.