În curând se fac 9 ani de când am devenit mamă. Parcă ieri o plimbam în brațe în miez de noapte încercând în zadar să-i alin colicile. Azi, pantalonii cumpărați acum 3 luni îi sunt deja prea scurți și rochița prea lungă de vara trecută îi vine mai sus de genunchi. Azi mă uit în oglindă și descopăr noi fire albe și riduri la colțurile ochilor pe care nici nu le-as observa dacă nu ar fi ea, să-mi aducă aminte cu fiecare centimetru crescut că a mai trecut un pic de viață.
Read MoreTermenul de „Dezvoltare Verticală” a intrat relativ recent în jargonul organizațional. ‘Dezvoltare verticală’ e o etichetă contemporană pentru un set de teorii cunoscute în psihologia dezvoltării de decenii, incluzând teoria „dezvoltării eului” sau mai „teoria constructivistă a dezvoltării” adulților.
Toate aceste teorii au în comun ideea că ființele umane continuă să se maturizeze mental și psihologic mult după ce au încetat să crească fizic. De asemenea, toate propun că acest tip de dezvoltare se desfășoară în stadii succesive, predictibile și este foarte diferită de învățarea prin simpla acumulare de mai multe informații, cunoștințe sau competențe (numită în cercetare ‘dezvoltare orizontală’). ‘Dezvoltarea verticală’ descrie ceva mai profund - o serie de transformări în viziunea asupra lumii și perspectiva asupra vieții. Dezvoltarea verticală aduce schimbări fundamentale în capacitatea oamenilor de a accesa tot mai multă complexitate interioară și a răspunde, astfel, mai eficient și echilibrat unei lumi care este ea însăși din ce în ce mai complexă.
Read MoreÎn timp am descoperit că nu toate NU-urie sunt la fel. Există NU-uri sănătoase și necesare. NU-uri pe care, dacă nu le spunem, ne trădăm pe noi. NU-uri care, odată spuse, ne deschid uși noi, ne dau aripi, viață și aer în plămâni.
Dar există și NU-uri care sunt doar o fugă de greu. NU-uri spuse din orgoliu sau frică de vulnerabilitate. NU-uri folosite ca o armă. NU-uri pripite, care deschid ușa spre regret. Cum putem ști diferența?
Read MoreAcum 5 ani scriam un articol despre cum văd eu, ca mamă de copil educat după metoda Montessori, filozofia asta educațională. Articolul, scris când fetița noastră avea un pic peste 2 ani, după primul an de grădiniță, a devenit unul dintre cele mai citite de pe blog și am primit în ultimii ani o mulțime de mesaje de la părinți pe care lectura lui i-a ajutat în deciziile legate de educația copilului lor. Multe s-au întâmplat în anii ăștia - poate cel mai important lucru fiind plecarea noastră în Australia într-un loc în care există una dintre puținele școli Montessori din lume care educă copii de la 3 la 18 ani. M-am gândit că e timpul să scriu un follow-up la acel articol și să vă împărtășesc câteva din experiențele mele de mamă de copil Montessori, acum în clasa a doua.
Read MoreAcum patru ani am ajuns în noua noastră casă, după 14920 de km, 36 de ore și 3 avioane. Cu 3 valize mari și una foarte mică. Și 38 de cutii pe drum, cu toată viața noastră din România. Aveau să treacă 6 luni până au sosit cutiile. Când în sfârșit au venit toate, nici nu mai știam exact ce era în ele și ne-am dat seama cu uimire că nu ne lipsise nimic. Atunci am învățat că în 3 valize pot încăpea de fapt trei vieți de om, că atașamentul nostru de lucruri e deseori o povară și certitudinea că “ne trebuie” e o iluzie. Am mai învățat multe lucruri în cei patru ani care au trecut de-atunci.
Read MoreLa fel cum, din rolul de părinți, învățăm că misiunea noastră este să ne însoțim copiii până nu vor fi pregătiți să pornească prin lume fără noi, din rolul meu de creator al Școlii de Coaching Mind Learners am știut mereu că va veni o zi când programul ăsta va merge mai departe fără mine și că asta va fi măsura împlinirii visului meu. În 2019 a venit acel moment.
Read MoreAm devenit tot mai convinsă că balada asta este, într-adevăr (și din păcate), un poem fundamental al românilor și că, dacă azi ne uităm în jur și nu ne place ce vedem în România, "Miorița" ascunde o mulțime de răspunsuri. Însăși obstinația cu care o băgăm în continuare pe gât copiilor noștri prin școli și încă o considerăm (cu mândrie) ca fiind "balada noastră națională" vorbește enorm despre nevoia acută de schimbare care există în această țară.Azi aleg să scriu comentariul meu la "Miorița". E părerea mea, desigur subiectivă, ancorată mai degrabă într-o perspectivă psihologică decât într-una literară. Scriu "comentariul" ăsta cu vreo 20 de ani întârziere în speranța că astfel voi pune măcar o cărămidă la un viitor în care copilul meu, alături de cei al tuturor celor din generația mea, să trăiască și să construiască o altfel de istorie.
Read MoreSuntem o generație de premianți răniți care ne căutăm pe noi înșine în succesul nostru profesional sau social. Ne spunem că viața e o luptă și veșnic suntem într-o alergătură nebună ca să demonstrăm ceva cuiva. Nu ne dăm seama că de fapt, cei cu care ne luptăm suntem chiar noi înșine.Suntem o nație de copii mari care toată viața se străduiesc să ia "zece pe linie" și, deseori, orbi la propria suferință, dăm mai departe trauma asta și copiilor noștri. Îi hăituim, presăm, criticăm, comparăm - toate cu intenția declarată de a-i face "mai buni" și "a-i pregăti pentru viață".În fiecare dintre noi există un copil care așteaptă să audă și altă întrebare decât "ce ai făcut azi la școală?". Un copil care vrea să se joace, să fie liber, să nu mai facă "ce trebuie". Un copil care e unic și nu are nevoie să fie comparat cu alții, care și ei sunt unici. Un copil care are nevoie să audă: "Ești suficient. E suficient. Nu mai trebuie să faci nimic, să bifezi nimic, să demonstrezi nimic." Un copil care tânjește să-l luăm în brațe și să-i spunem: "Te iubesc exact așa cum ești".
Read MoreTrăim într-o lume care deseori pare absurdă, haotică, contradictorie. Ne revoltăm de nedreptățile care par să se întâmple dincolo de controlul nostru, judecăm, ne polarizăm în "noi și ei". Convingerea mea este că singura relație pe care cu adevărat o putem transforma este cea cu noi înșine și abia apoi putem face pasul spre a vindeca relația cu alții. Că totul, totul pleacă de aici. Cred din tot sufletul că lumea asta nu mai poate continua dacă fiecare dintre noi va continua să rămână în propria lui bulă, luptându-se cu sine și urându-i pe alții care nu sunt la fel.
Read MoreAcest articol nu este o recomandare, ci doar o împrărtășire a experienței mele de mamă, care sper să mai risipească ceva ceață din jurul conceptului "Montessori", să clarifice percepții și să inspire părinții interesați de educația non-tradițională.
Read MoreCred că ne-ar ajuta pe toți să ne uităm în interior și să ne întrebăm sincer cât de conștienți și asumați suntem noi în rolul de părinți. Când tot ce vezi în rolul ăsta e greul, apăsarea unei responsabilități sufocante, poate ar trebui să te întrebi de ce ai ales să devii părinte de la bun început. Poate "greul" nu e despre copil, poate e despre tine. Despre motivațiile tale, fricile tale, istoria ta personală cu toate traumele ei, relația ta cu partenerul tău.
Read MoreAm văzut oameni călătorind de la tristețe la liniște, de la confuzie la claritate, de la revoltă la pace, de la neputință la auto-asumare. Și toate călătoriile astea au plecat de la o criză personală. Așa cum mi-a spus un client de-al meu, într-un ecou al unui discurs fabulos al lui JK Rowling, exact pe tema crizelor care devin noi începuturi - "Am ajuns la fund. De aici chiar nu mai am unde să mă duc, decât în sus". "Middle age crisis" nu e doar un mit. Și nu e doar la "middle age".
Read MoreAm senzația că deseori punem semnul egal între stima noastră de sine și rolul nostru de mame - deciziile pe care le luăm pentru copiii noștri, indiferent că e vorba de sănătatea, alimentația sau educația lor - devin un fel de măsură a valorii noastre ca ființe umane. Ne identificăm cu copiii noștri în asemenea măsură încât nu mai e loc de altcineva pe lângă noi, nici măcar de bărbații noștri. Și, poate, la un anumit nivel profund inconștient, ne hrănim cu ideea că tații nu vor putea face niciodată pentru copii ceea ce facem noi. Argumentul suprem în multe polemici despre parenting este "ai copii?" sau "ești mamă?". Dacă nu, taci. Avem nevoie de grupuri formate exclusiv din mame pentru că "doar mamele pot înțelege".Și mă întreb. Tații? Cu ei cum rămâne? Pe ei cine îi întreabă cum se simt, ce frici au când li se naște un copil, ce fel de tați visează să fie? Pe ei cine îi întreabă cum le e când iubita lor alege să fie doar "mami", iar cel mic devine singura ei preocupare? Lor cine le spune că sunt importanți, că cei mici au nevoie de ei la fel de mult ca de mame, că pot și trebuie să fie prezenți și, da, că sunt lucruri pe care numai ei, tații, le pot înțelege?
Read MoreCred că, mulți dintre noi, preferăm să ne chinuim toată viața dacă asta ne dă măcar iluzia că n-am trăit degeaba. Poate că, pentru mulți dintre noi, lenea și blazarea sunt un fel de moarte, iar convingerea că omul e intrinsec leneș și blazat nu face decât să ne dea mesajul - "keep moving or you will die".
Read MoreArticolul ăsta este o invitație să vă uitați în voi și în jurul vostru. Să celebrați mai conștient înțelepciunea acolo unde o vedeți, începând cu propria persoană.
Read MoreCopiii noștri merită respect, iubire și grijă, care au nevoie să le fim mentori, generatori de experiențe de învățare, parteneri de joacă, oglinzi limpezi, parteneri de dialog sinceri și deschiși, ghizi înțelepți pe un drum cât mai interesant și conștient înspre vârsta adultă. Au nevoie să trăim și să creștem împreună cu ei, nu să ne petrecem restul vieții făcând lucruri pentru ei.
Read MoreAm ajuns să cred că, dacă ni s-ar vorbi încă din copilărie sau adolescență despre ideea de misiune personală și ni s-ar explica cum să ne aflăm valorile, mulți dintre noi am fi mult, mult mai bine echipați să decidem foarte conștient către ce studii să ne îndreptăm sau ce fel de cariere și vieți vrem să ne construim
Read MoreAș putea să mai scriu mult și bine despre cartea asta, însă nu v-aș putea crea nici un fragment din experiența pe care o veți avea citind-o. Iubirea va rămâne probabil mereu unul din marile mistere ale umanității și eu una mă bucur că e așa, însă pentru mine cartea asta a fost o poartă înspre o înțelegere mai profundă și un respect și mai mare pentru forța creatoare (sau distructivă) a acestei energii fabuloase care este dragostea. Citind-o mi-am dat seama încă o dată că modul în care eu aleg să iubesc și să mă las iubită schimbă nu doar viața mea, ci și pe ale celor mai dragi mie. Iar asta mi-a dat un sentiment de libertate și de responsabilitate extraordinar. Ceea ce vă doresc și vouă.
Read More
