Dacă ați fost vreodată la vreun training, sau la mai multe, știți sigur partea aceea de început în care ești rugat, în feluri diferite, să te prezinți. Ți se cere să spui cine ești, eventual să adaugi un hobby sau o informație personală care să dea un pic de sare și piper prezentării. Ani de zile de auzit mii de prezentări care sunau, aproape de fiecare dată, la fel: "Mă numesc X, sunt manager în compania Y de Z ani. Sunt căsătorit și am doi copii. Îmi plac călătoriile."

De fiecare dată, ascultându-le, mă gândeam - "Doar atât ești? E imposibil! Nu ai cum să fii doar atât! Ești o ființă complexă, unică, ai o istorie, ai povești de spus, ai trăit aventuri, ai vise. Ești colorat și interesant! De ce refuzi să arăți ceva mai mult din toate astea?".

Am început să caut modalități creative de a-i invita pe oamenii de la cursuri să-și arate culorile. Am adus culoare în sala de training, sub forma a sute de cartonașe cu imagini alegorice. I-am invitat să aleagă o imagine care îi reprezintă și să spună ce le inspiră. Cine ar fi ei dacă ar fi doar o imagine?

Tabloul s-a schimbat. Oamenii se bucură ca niște copii să scotocească prin noianul de poze - fiecare spunând o poveste. Le văd fețele luminânu-se atunci când arată altora imaginea lor și vorbesc despre ceea ce contează pentru ei - creativitate, conectare, speranță, familie. Nu am auzit de prea multe ori aceeași interpretare dată aceleiași imagini. Într-o imagine cu un copac cineva vede forța lui de a fi trecut prin multe și de a fi rămas vertical, altcineva vede stabilitate și altcineva dragostea pentru natură care l-a însoțit mereu.

Am început să aud, încă din primele minute ale unui curs - povești de viață în locul vechilor și tocitelor prezentări "ca la carte". Și, cu timpul, am început să fiu din ce în ce mai curioasă să aflu și povestea mai adâncă din spatele primei povești.

Acum 3 ani, când am decis, de ziua mea, să-mi scriu propria poveste și să-i dau drumul în lume, nu mi-am imaginat câte alte povești vor începe să curgă spre mine. Un articol scris într-o noapte de nesomn, ca un fel de încheiere a unui mare capitol care mi-a schimbat viața, a devenit viral și a generat un val de conexiuni cu oameni despre care, cu o zi în urmă, nici nu știam că există și care acum alegeau să-și deschidă sufletul și să-mi împărtășească călătoriile lor prin văi întunecate ale vieții, în drumul spre lumină. Am descoperit atunci cât de aproape putem fi în suferință, nu doar în bucurie, cât de tare ne pot lega dramele noastre pe care, de multe ori, le trăim singuri și tăcuți, rușinați că noi trecem prin noaptea ființei în timp ce viețile altora par să curgă lin și fără piedici. Am învățat atunci că toți am avut sau avem parte de astfel de nopți negre, iar a ne da voie să fim vulnerabili și să vorbim despre ele nu înseamnă că nu suntem puternici, ci dimpotrivă. E nevoie de curaj să accepți că ai suferit, că te-ai simțit pierdut și fără speranță și e nevoie de și mai mult curaj să fi învățat ceva din asta și să îndrăznești apoi să împărtășești și altora călătoria ta, știind că le va fi de folos în propria lor călătorie.

Am mai învățat atunci că în suferință se ascunde un mare dar - potențialul de a deveni mai buni, mai înțelepți, mai în contact cu noi înșine și cu lucrurile care contează cu adevărat. Deseori nu apreciem minunile din viața noastră decât atunci când le pierdem.

Zilele astea mi-am reamintit această lecție a conștientizării vorbind, la un curs, cu oameni care se plângeau că nu au timp de ei, de familiile lor, de lucruri care le fac plăcere pentru că muncesc prea mult. I-am rugat să-și imagineze pentru o clipă că sunt foarte foarte bătrâni, că sunt pe patul de moarte și că privesc în urmă întrebându-se: "Ce a contat, cu adevărat, pentru mine?"; "Ce mi-a dat sens?"; "Despre ce a fost viața mea?". 

S-a făcut liniște. I-am văzut jenați de întrebare, temători chiar în a-și imagina finalul despre care, rațional, cu toții știm că e acolo și care constituie linia de finish spre care ne îndreptăm pe nesimțite în goana noastră după următorul obiectiv, după următorul succes care să ne dea iluzia invincibilității.

Sunt discuții pe care le am, periodic și în diferite contexte, cu mine însămi și cu alții. Exercițiul celor 100 de zile de fericire, despre care unii dintre voi ați citit pe blog a fost un alt mod de a-mi reaminti ce contează cu adevărat pentru mine în fiecare zi. Există nenumărate feluri de a face exercițiul ăsta al reamintirii, al reconectării cu ceea ce e cu adevărat important, cu cine și despre ce suntem de fapt, fiecare dintre noi.

Recent am aflat de o campanie care invită la reflecție adresând această întrebare - Pentru tine ce contează? 4 oameni spun povestea lor în 10 minute, apoi în 5 minute, apoi au doar 10 secunde să rostească esențialul. Mulți oameni au postat pe site mini-colaje cu ceea ce e cu adevărat important pentru ei. Mi se pare încă un exercițiu valoros, care merită făcut și încă un mod de a ne opri din viața pe pilot automat, de a trage aer în piept și a ne reaminti care ne sunt, de fapt, culorile. Deci, dacă ați avea fix 10 secunde să spuneți totul despre voi, ce ați spune?