Vorbesc despre coaching aproape în fiecare zi în diferite contexte - în cursuri de leadership, în sesiuni de coaching individual, în workshop-uri cu studenți, în ONG-uri, în corporații, în conversații la o cafea. Coaching-ul a trecut demult granița profesionalului și-mi umple viața în moduri suprinzătoare.

Mi se întâmplă să mă sune prietenele mele cele mai apropiate să-mi spună "Alis, am o problemă, nu vreau un sfat, vreau să faci coaching cu mine". Mă trezesc uneori făcând coaching cu Viorel, sau el cu mine și, contrar a ceea ce spun "canoanele" (că nu e bine să faci coaching cu partenerul tău de viață), pe noi ca și cuplu discuțiile astea în care ne ascultăm curioși și ne punem unul altuia întrebări ne ajută mult și ne-au permis să devenim, separat și împreună, mai înțelepți și mai conștienți.

Relația mea cu coaching-ul a început acum mai bine de 6 ani, cu o dezamăgire. Îmi doream foarte mult să înțeleg ce e de fapt treaba asta despre care tot începusem să aud în jurul meu, așa că m-am înscris la o formare -una din puținele disponibile pe atunci pe piața românească. Am primit o mulțime de materiale de citit, am fost la un curs de câteva zile la munte, mi s-a vorbit despre tehnici, tipuri de întrebări, modele, standarde, etică, proces - concepte care mi s-au părut în mare parte reci și sterile. Se vorbea mai mult despre cum poate un coach să facă bani din asta decât ni se vorbea despre ce e de fapt și cum putem deveni coachi cu adevărat valoroși. Eu eram deja trainer, îmi iubeam meseria, nu visam să fac coaching pentru bani, ci pentru că aveam o intuiție că m-ar fi ajutat să ajung mai aproape de sufletele oamenilor cu care lucram. Am plecat cu un gust amar, dar și cu sentimentul că încă era ceva valoros de aflat, doar că trebuia să caut informația în altă parte.

Apoi, un an mai târziu, l-am cunoscut pe Sir John Whitmore. Omul este o legendă. Mulți îl consideră a fi unul dintre părinții fondatori ai coaching-ului, un pionier care a adus această artă a conversației din sport (acolo unde a început totul) în business. Există în continuare pe internet filmulețe cu el ajutând un novice să învețe golf de la zero, fără să-i dea vreo instrucțiune, doar punându-i întrebări. Mi-a plăcut de el de când l-am văzut prima dată într-un video, însă în persoană mi s-a părut fascinant. Filmarea răpește energia extraordinară pe care omul ăsta e capabil s-o emane, vrăjind o sală întreagă cu poveștile lui. Timp de două zile l-am ascultat cu gura căscată și n-am auzit vreun cuvânt despre vreo tehnică sau vreun model. În schimb, John ne-a vorbit despre misiune, despre valori, despre inspirație, despre comoara care există în fiecare om, așteptând să fie descoperită și despre coaching ca un dialog aproape magic în care un om (coach-ul) ajută pe altul (coachee-ul) să-și descopere propria comoară.

La cursul lui Whitmore am făcut prima dată în viața mea un exercițiu care mi-a schimbat existența - mi-am descoperit valorile personale și mi-am formulat misiunea în viață. Acolo am aflat despre mine că sunt un "portar către autocunoaștere" - că ăsta vreau să fie rostul existenței mele și rolul meu în viețile altora. De atunci, din 2009, misiunea asta mi-a ghidat fiecare decizie, m-a motivat să merg mai departe când simțeam că e prea greu, să-mi găsesc curajul când îmi era prea frică. Misiunea asta m-a însoțit când am decis să plec în training pe cont propriu, m-a ajutat să stabilesc ce fel de cursuri vreau să ofer clienților mei și ce fel de relație vreau să am cu oamenii cu care am ajuns să lucrez. În acele două zile în care l-am urmărit fascinată pe omul ăsta care, de 50 de ani, îi ajută pe alți să-și transforme viețile, am înțeles, în sfârșit, ce e de fapt coachingul.

"Coaching" e doar o etichetă pentru un tip de atitudine pe care n-o poți "juca", o poți trăi. E un mod de relaționare cu ceilalți. Este arta de a asculta pentru a înțelege, nu pentru a combate. Este capacitatea de a nu judeca. Este virtutea de a fi, cum spunea o clientă de-a mea, "de nedezamăgit". Este privilegiul de a însoți o altă ființă umană pe drumul propriei deveniri, știind permanent că drumul acela nu-ți aparține și că rolul tău nu e de ghid, ci de însoțitor.

La nivel practic, coaching-ul este un dialog în care ajuți pe altcineva să devină conștient de interferențele din calea potențialului său și să le elimine. Este o conversație în care cineva pune întrebări curioase, menite să genereze revelații în interlocutor. Coach-ul are rolul de a pune în fața coachee-ului o oglindă - de a-l confrunta cu propriile limite și a-l face conștient de resurse interioare pe care nici nu știa că le are.

Mai presus de orice, coaching-ul este muncă cu tine însuți. Pentru mine a însemnat o transformare profundă. Mi-a dat mai multă încredere în potențialul și binele din fiecare om cu care vin în contact. Mi-a dat certitudinea că toți putem învăța și toți ne putem depăși propriile limite. M-a făcut un ascultător mai bun. M-a învățat să fiu cu adevărat prezentă, minte și trup, în orice conversație. Mi-a generat un dialog mai adânc și mai onest cu mine însămi - da, există și self-coaching! Nu în ultimul rând, m-a făcut un trainer mult mai bun, mai conectat cu oamenii din sală, mai dispus să asculte și mai dornic să se retragă din lumina reflectoarelor și să-i lase pe alții să strălucească. În coaching înveți să-ți lași ego-ul deoparte și să permiți omului din fața ta să-și descopere propria măreție.

Coaching-ul nu e terapie. Nu e menit să te ducă înapoi în traumele copilăriei, nu e interesat de cauzele problemelor tale, ci te ajută să conștientizezi ce te împiedică acum, în prezent, să-ți atingi potențialul, și apoi să descoperi cum poți ajunge acolo. Oricine poate face coaching - managerii cu echipele lor, colegii între ei, prietenii cu alți prieteni, părinții cu copiii sau invers, soții între ei (cu condiția să fie foarte conștienți și atenți la interferențele care apar inevitabil în relația de cuplu).

În cei peste 5 ani de când fac, la modul foarte serios, coaching, am lucrat cu câteva zeci de oameni - cu unii au fost suficiente una-două întâlniri, cu alții a fost o relație mai lungă. De fiecare dată am aflat că singura condiție pentru ca cineva, oricine, să poată beneficia de transformarea extraordinară pe care conștientizarea (prin coaching) o aduce, este să vrea. Am avut și am marea bucurie să-i pot învăța și pe alții cum se face coaching. Cei care au dus tehnica asta mai departe au fost, invariabil, cei care au și decis să trăiască spiritul coaching-ului.

Am văzut manageri transformându-și, prin coaching, echipele. Am fost alături de părinți care și-au redefinit relația cu copiii lor adolescenți. Am avut clienți care și-au salvat relațiile de cuplu pentru că au devenit mai conștienți și responsabili în parteneriatul cu cel iubit. Am însoțit clienți în drumul lor spre o altă carieră. În toate călătoriile astea nu am încetat să fiu uimită de capacitatea extraordinară, pe care toți oamenii o au, de a-și transforma viețile.

Sigur, sunt absolut convinsă că procesul de transformare se poate întâmpla pe multe căi. Coaching-ul e doar una dintre ele. Însă cred că e o cale ce merită explorată, pentru că e construită pe cea mai simplă și la îndemână capacitate umană - dialogul.

Socrate, cu maieutica lui, a fost probabil primul coach al lumii. Coaching-ul nu este doar o altă modă. Voi, eu, putem fi coachi pentru noi înșine și pentru cei dragi nouă. Nu avem nevoie de cursuri sofisticate pentru asta, ci doar de o disponibilitate sinceră de a asculta, capacitatea de a ne abține să judecăm și să presupunem că noi suntem deținătorii adevărului absolut și, în cele din urmă, curajul de a pune acele întrebări care chiar contează nu pentru noi, ci pentru celălalt.