De când mă știu am fost fascinată de poveștile unor oameni ieșiți din comun, care au schimbat lumea în moduri pe care nimeni nu le credea posibile. Nu cred că latura senzațională a unor asemenea povești este cea care mă atrage, ci mai degrabă mă simt inspirată de exemplele de autodepășire, de povești despre resurse incredibile care zac deseori ascunse în locuri în care nimeni nu bănuiește că ar putea găsi ceva valoros. Am convingerea că absolut fiecare copil vine pe lume cu o scânteie, cu un talent, cu un dar - și din păcate prea puține astfel de daruri sunt valorificate așa cum ar merita.

Motivele sunt multe - poate talentul respectiv nu se încadrează în niciuna dintre "cutiuțele" rigide numite "materii" în sistemul nostru educațional. Poate în jurul acelui copil nu există niciun adult care să observe sau să poată recunoaște frumusețea și valoarea acelui talent. 

Subiectul mă preocupă cu atât mai mult cu cât viața a făcut să fiu înconjurată de astfel de oameni speciali, ale căror talente au stat ascunse ani de zile, până când deținătorii lor și-au găsit curajul să-și urmeze chemarea. Viorel este unul din acești oameni - a renunțat la o poziție de top management în marketing pentru dragostea de bucătărie. Camelia e un altul - a părăsit viața corporatistă pentru a crea bijuterii. Oameni ca ei au știut mereu unde le este "scânteia". Camelia înșira mărgeluțe pe ață și împletea tot felul de brățări în culori psihedelice de când o știu. Viorel a gătit ca hobby ani de zile înainte să decidă să facă din asta o meserie. Din păcate n-a existat o "materie" la școală în care talentul lor să poată fi încadrat. Și ca ei mai sunt mulți alții. Anul ăsta avem și un proiect foarte drag sufletului nostru în care vom scrie pe larg despre astfel de oameni și scânteile lor. Dar ăsta e un alt subiect.

Cartea lunii martie este despre "scânteie". E una din cele mai impresionante cărți pe care le-am citit în ultimul an. O poveste incredibilă despre geniu, dragoste, adversitate, joacă, creativitate și curajul de a sparge toate barierele convenționalismului în educație. Kristine Barnett a născut un băiețel vioi și perfect sănătos. Un an mai târziu băiețelul ei a dispărut. Tăcerea îngrozitoare a autismului l-a înghițit sub ochii ei. Orice terapie convențională a dat greș. I s-a spus că fiul ei nu va vorbi niciodată. Nu se va juca niciodată cu alți copii, nu va putea citi vreo carte. Copilașul ei a fost condamnat de experți la o viață într-o bulă a izolării. Comportamentele lui obsesive - vărsa permanent cutiile cu cereale, umplea bucătăria de sfori legate de mobilă, petrecea ore în șir privind fix umbrele de pe perete - au fost catalogate drept patologice. Echipe întregi de terapeuți au muncit luni în șir pentru a-l "dezvăța" de aceste comportamente "nocive".

În cele din urmă, obosită și exasperată de ineficiența oricăror terapii, Kristine a decis să-i ofere lui Jacob șansa de a-și urma pasiunile - oricât de ciudate și de neînțeles pentru ea și toți cei din jur ar fi fost ele. I-a dat și mai multe cutii cu cereale, și mai multe sfori de înșirat, și mai mult timp de privit umbre. A fost atentă să observe ce îi plăcea cu adevărat. Când, la o vizită în librărie, băiețelul de 3 ani s-a agățat de o carte uriașă de astronomie, Kristine i-a cumpărat-o. Conținutul cărții o depășea cu mult. Nu avea habar dacă Jacob înțelegea ceva din ea, însă se bucura să-l vadă petrecând ore întregi studiind-o și era convinsă că fiul ei era ascuns undeva, acolo, dincolo de zidul tăcerii unui copil care refuza s-o privească în ochi sau să comunice în orice fel cu ea.

Un an mai târziu Jacob a făcut ceva incredibil. Kristine îl dusese la Observatorul Astronomic să vadă planeta Saturn prin telescop, pentru că deja pasiunea lui pentru astronomie devenise obsesie. S-au trezit în mijlocul unei conferințe științifice la care trebuiau să asiste înainte de a putea trece la observarea propriu-zisă. Atunci, în mijlocul unui amfiteatru plin ochi, băiețelul ei a vorbit pentru prima dată. Jacob a început să pună prezentatorului întrebări complexe și să răspundă la întrebări despre planeta Saturn la care nimeni din audiență nu știa răspunsul. Kristine a avut șocul vieții ei. La fel și toți ceilalți participanți la conferință. Băiețelul a devenit brusc centrul atenției și i s-a oferit onoarea de a fi primul observator al lui Saturn din acea seară.

Jacob Barnett are un IQ de peste 180. Atât a putut fi măsurat cu testele de IQ actuale, la care a obținut rezultatele maxim posibile. Are o memorie ce nu pare să aibă limite și o capacitate de conceptualizare și observare de conexiuni între date sau domenii disparate incredibilă. La 11 ani a absovit universitatea și astăzi, la 15 ani, este cel mai tânăr doctorand al unuia din cele mai importante institute de astrofizică din lume. Comportamentele lui "patologice" din prima copilărie s-au dovedit a fi "cercetări". Când vărsa cutiile cu cereale Jacob învăța de unul singur despre volume. Când rămânea nemișcat ore întregi observând umbrele pe pereții casei învăța despre spectrul luminii. Jacob a descoperit, în tăcerea primilor ani de viață, legile fundamentale ale matematicii și fizicii. Cine ar fi crezut?

Jacob este un copil despre care experții spuneau că nu va putea învăța niciodată. Un copil căruia nimeni nu i-a dat vreo șansă. Astăzi lucrează la teorii cu potențial de a obține premiul Nobel. Vorbeste pe Ted.com despre creativitate și și-a făcut o misiune din a ajuta copiii din întreaga lume să înțeleagă și să iubească matematica. Jacob e convins că povestea lui nu e unică. E convins că fiecare copil are, ca și el, un talent special. Că fiecare om are potențialul de a fi genial în felul său.

Am citit "The Spark" dintr-o suflare - mi-a fost greu s-o las din mână. Kristine și familia ei au trecut printr-un șir incredibil de suferințe și adversități. Fratele mai mic al lui Jacob a suferit de deficiențe locomotorii în primii ani de viață. Kristine a fost diagnosticată cu Lupus și a suferit un atac cerebral la 31 de ani, urmat de o semi-pareză. În timpul recesiunii Michael, tatăl copiilor și iubitul soț al Kristinei, și-a pierdut slujba și familia a trăit luni de zile la limita sărăciei - cu zile întregi în care nu-și permiteau să cumpere carne și alte alimente de bază. În tot timpul ăsta au continuat să construiască un program de învățare pentru copii autiști. O mulțime de alți copii și-au găsit acolo primele cuvinte și au învățat să iasă din izolarea autismului.

În ochii mei, Kristine Barnett este o inspirație. Un om de o frumusețe și un curaj greu de imaginat. "The Spark" este o carte pe care merită s-o citiți, indiferent dacă aveți copii sau nu. E o carte despre limite depășite, despre curaj, despre dragoste nemărginită. Dincolo de orice, este o carte despre lumina din fiecare dintre noi, despre magia naturii umane - despre potențialul extraordinar cu care venim pe lume și pe care îl putem cultiva dacă suntem un pic mai conștienți și mai atenți unii la ceilalți și fiecare la noi înșine.