Azi la curs am avut o dezbatere foarte interesantă pe tema schimbării personale și dacă ea este sau nu posibilă. Unul din participanții mei îmi povestea despre convingerea lui că oamenii răi sunt mai numeroși decât cei buni, odată răi vor rămâne răi și că oamenii în general nu se schimbă. Eu susțineam contrariul. El îmi spunea zâmbind și cu un aer deopotrivă amuzat, prietenesc și ușor compătimitor că sunt o optimistă.

Da, sunt o optimistă incurabilă. Sunt, așa cum plastic spunea prietena și fosta mea colegă de liceu, Adina, "dezgustător de optimistă". Sunt dincolo de orice speranță pentru oricare realist din viața mea care încă mai speră să mă aducă cu picioarele pe pământ.

Însă optimismul meu nu își are rădăcina în naivitate, nici în vreun soi de bunătate fantastică sau  dar de a vedea frumosul în oameni cu care chipurile aș fi fost înzestrată. În copilăria mea am fost fetița nesuferită cu care nimeni nu voia să se joace pentru că ea le știa pe toate, umbla de colo colo cu un aer de superioritate și le ordona permanent tuturor ce să facă. Cine ar vrea un asemenea partener de joacă?

Cândva pe drumul meu am descoperit că bunătatea e o alegere. Cândva, mai exact pe la vreo 12 ani când stilul agresivo-arogant cu care îmi asupream pur și simplu colegii de clasă a exasperat-o pe diriginta mea în așa hal încât, deși eram premiantă (un motiv în plus să fiu arogantă) s-a supus la vot scăderea notei mele la purtare. N-o să uit toată viața momentul în care m-am ridicat în picioare și-mi așteptam "osânda" sub forma mâinilor colegilor mei care urmau să se ridice "pentru" și să-mi administreze pedeapsa bine-meritată. N-am avut nicio clipă vreo umbră de îndoială că voi ajunge rușinea clasei, a școlii, că toți cei pe care îi supărasem vreodată vor profita de ocazia asta unică a unei răzbunări prin vot democratic.

Mare mi-a fost mirarea când mâinile care s-au ridicat la vot au decis, în loc de ceea ce mă așteptam să fie deplina mea umilință, să fiu iertată. Colegii au votat să mi se dea o nouă șansă de a demonstra că puteam fi mai mult decât fusesem până atunci în stare să fiu. Atunci a fost primul moment în care bunătatea altora mi s-a arătat în toată splendoarea ei. A fost și primul moment în care m-am întrebat cu adevărat ce mă făcea să mă port atât de urât cu acești copii care acum îmi dădeau o asemenea lecție de înțelepciune și de umilință - o umilință mult mai profundă și zguduitoare decât mă așteptasem să trăiesc.

Mi-am dat seama, după mult mai mult timp, că agresivitatea mea era un mod de a cere atenție, că de fapt îmi doream cu disperare să fiu plăcută, integrată, acceptată. Am descoperit că tânjeam să scap de eticheta de "premiantă" care pe ai mei îi făcea mândri iar pe mine mă condamna la un soi singurătate pe care, deși orgoliul mă împiedica s-o recunosc, în adâncul sufletului o uram profund. Îmi doream să fiu parte din grup, să fiu bună la sport, să am prieteni. Îmi doream să mă simt bine cu mine însămi dar nu știam cum să fac asta alfel decât cerând, strident și deranjant, să fi recunoscută.

Pentru mine ăsta a fost primul mare moment de transformare personală. Bunătatea pe care am primit-o atunci a deschis o ușă de care nici nu știam, sau de care uitasem. Brusc m-am reconectat cu fetița luminoasă care am fost la un moment dat, înainte ca presiunea educației să facă din nevoia de a demonstra o obsesie. Momentul ăla a fost un catalizator pentru o metamorfoză, la fel cum alte momente, mult mai târziu, urmau să mă arunce în alte și alte transformări.

În următorii ani am învățat să ascult, să înțeleg, să respect, să văd frumosul în ceilalți fără să mai aștept permanent să primesc ceva în schimb. M-am deschis către lume și lumea s-a deschis către mine. M-am luptat în continuare cu o mulțime de porniri competitive, cu nevoia de a fi prima sau "mai bună decât", însă am început să am prieteni cărora nu le păsa ce note aveam eu la școală și în fața cărora nu simțeam nicio pornire să dovedesc ceva. Am început să descopăr încet încet ce înseamnă să fii autentic și câtă forță există de fapt în curajul de a fi vulnerabil.

Am învățat că oamenii sunt buni și luminoși și valoroși și inteligenți în multe feluri și că nu există pe lumea asta vreun sistem de măsură unic al valorii. "Premiant" e doar o etichetă - nu te face mai bun decât oricine altcineva. Iar frumusețea sufletească nu se măsoară în calificative școlare.

Azi trăiesc miracolul de a vedea și alți oameni transformându-se. Îi văd în fiecare zi, la cursuri, la coaching, peste tot în jurul meu. Oameni care aleg să renunțe la credințe limitative care i-au ținut ani de zile prizonieri: "Trebuie să fiu perfect", "Trebuie să fiu primul", "Nu poți avea încredere în nimeni", "Viața e grea, lumea e rea", "Dacă nu controlez totul, totul se duce de râpă", "Nu pot", "Nu sunt suficient de bun", "Dacă greșesc sunt un ratat" - toate astea sunt ca niște haine vechi pe care oamenii care le poartă aleg să le dea jos. Îi văd în fața mea respirând liberi, în sfârșit scăpați din corsetul convingerilor care îi sufocau, care nu-i lăsau să-și împlinească potențialul.

Azi nu cred că oamenii se schimbă. Cred că oamenii se transformă. Cred, cu fiecare celulă din ființa mea, că toți ne naștem luminoși, și că experiențele vieții noastre ne determină să ne acoperim cu tot felul de "straturi" care ne îneacă lumina. Cred că agresivitatea, aroganța, intoleranța, controlul excesiv, negativismul - nu sunt decât modul în care ne apărăm de o lume pe care o credem incapabilă să ne accepte așa cum suntem - perfecți în imperfecțiunea noastră. În spatele tuturor scuturilor astea stă un copil rănit devenit adult prea devreme.

Cei mai dificili și nesuferiți oameni pe care i-am cunoscut vreodată ascundeau în ei cei mai adânc răniți copii. Atunci când mă pot conecta cu oamenii din jurul meu la nivelul acelui copil se întâmpă miracole. Miracolul e transformarea. Reamintirea a ceea ce ne-am născut să fim.

Azi viața mea are un sens. Să re-găsesc mereu lumina din mine ajutându-i pe alții să re-găsească lumina din ei înșiși.