Nici nu știu de unde să încep articolul ăsta. Simt că încerc să spun tot ce am învățat eu până acum despre viață în doar câteva sute de cuvinte. E prea puțin. De fapt problema sunt cuvintele - te limitează. Dar totuși o să încerc, pentru că știu că mai sunt și alții ca mine, alții care simt la fel, alții cărora le este greu să articuleze coerent ce a însemnat pentru ei tranziția de la viața trăită "în somn" și viața trăită "treaz".

Ultimele zile m-au făcut să devin și mai introspectivă decât de obicei. Am întâlnit oameni aflați la polurile opuse ale acestui spectru "adormit"-"treaz" despre care vreau să vă povestesc. M-am observat pe mine în interacțiune cu ei. Mi-am trăit emoțiile cu toată responsabilitatea de care am fost capabilă și m-am surprins trecând printr-o paletă imensă de stări - enervare, empatie, tristețe, speranță, neputință, bucurie, rușine, compasiune, furie, dragoste.

Mi-am adus aminte de Matrix, filmul pe care l-am văzut la vremea respectivă ca pe un SF și l-am înțeles mult mai târziu. Mi-am amintit de celebrele pilule albastre și roșii pe care Morpheus i le oferă lui Neo. Pilula albastră l-ar fi dus înapoi în lumea virtuală în care fusese prins până atunci, iar cea roșie l-ar fi "trezit" irevocabil, expunându-l la realitățile crude ale unei lumi în care conștiința umană era folosită ca sursă de energie pentru o mare, urâtă mașinărie. Neo a avut de ales între două feluri de a trăi.  Traiul în realitatea în care totul părea "normal", însă el trecea prin viață cu un sentiment insuportabil că ceva nu e în regulă, că există ceva mai mult decât ce poate el observa și măsura, și traiul într-o lume cu totul nebună, plină însă de oameni cu adevărat vii și conștienți de ei și de tot ce se află în jurul lor.

Din ce în ce mai tare simt că există o paralelă între povestea din Matrix și viețile noastre.

Există oameni care trăiesc într-o realitate pragmatică, în care propriile interese și dimensiunea concretă a lucrurilor primează iar dimensiunea emoțională și spirituală sunt aproape complet ignorate. Oameni care se trezesc în fiecare zi, merg la serviciu, execută ceea ce li se cere, iau salariul la finalul lunii, își fac familii pentru că societatea o cere, își fac credite pentru casă sau mașină pentru că așa se face și nu știu să răspundă la întrebarea "totuși, tu de ce faci toate astea?". De ce jobul ăsta și nu altul? De ce relația asta și nu alta? Despre ce este viața ta? Ce vrei să spui despre tine când o să ajungi la finalul ei?

Oameni care aleargă până la epuizare după următorul obiectiv, muncesc fără oprire pentru că asta le dă un sens, oameni care au făcut din "a face" un mod de viață în detrimentul lui "a fi".  Oameni care tratează alți oameni ca pe niște obiecte și, atunci când au putere asupra altora, aleg s-o folosească la fel cum ți-ai folosi puterea de a conduce o mașină - apeși pedala și te aștepți să funcționeze. Chiar așa mi-a spus un manager deunăzi despre relația cu oamenii pe care îi conduce - "mă aștept ca ei (oamenii) să fie funcționali" - de parcă vorbim de imprimante, sau frigidere, sau fiare de călcat. Doar astea sunt sau nu sunt "funcționale" - oamenii sunt, din fericire, mult mai complecși. Oamenii au emoții, trăiri, motivații. Oamenii nu pot fi puși în formule matematice.

Văd oameni care transformat cinismul și critica într-un mod de viață, veșnic nemulțumiți de ei și de ceilalți, cronic sceptici la orice gest frumos sau comportament generos, etern convinși că toată lumea are o "agendă" și toți cei din jur le-ar putea face rău dacă ar avea ocazia. Oameni care dau vina pe lumea din jur, pe copilărie, pe societate pentru toată nefericirea lor - uitându-se mereu oriunde altundeva decât în ei înșiși și chiar înfuriindu-se dacă cineva îndrăznește să le sugereze că ei sunt singurii responsabili ai propriei vieți și propriilor acțiuni. Oameni care nu se opresc să se întrebe "Eu cine sunt?" pentru că răspunsul ar fi prea greu sau i-ar confrunta prea dureros cu ei înșiși, așa că e mai ușor să se convingă că astfel de întrebări filozofice sunt pentru "hipsteri" sau "new-age-iști plecați cu scufia".

Apoi există și oamenii care au fost în prima categorie și "s-au trezit". Deseori ceea ce i-a trezit a fost o tragedie personală. O boală gravă. Un divorț. Moartea cuiva drag. Eu însămi fac parte din categoria acestor oameni - care au fost treziți de o mare pierdere. Nu m-am trezit imediat, mi-a luat câțiva ani buni să înțeleg ce a însemnat acea experiență pentru mine. Mă consider în măsură să înțeleg că nu poți grăbi procesul de transformare al nimănui și totuși uneori nu reușesc să-mi stăpânesc mâhnirea când aud, așa cum am auzit recent, afirmații de tipul: "Aproape te cred (că te preocupă doar nevoile celui cu care stai de vorbă). Hai să fim serioși, nu-mi spune tu mie că atunci când faci coaching nu ai nici un fel de agendă personală și nu încerci să-l manipulezi în nici un fel pe omul din fața ta! Nu există nimeni care să nu aibă o agendă personală!". Afirmația asta a fost făcută într-un context în care un grup de manageri învățau să fie coachi pentru echipele lor. Un grup de oameni care urmau să dezvolte alți oameni, să-i ajute să-și descopere și valorifice potențialul. Oameni care nu puteau pur și simplu concepe că poți fi sincer interesat de cel din fața ta, că poți asculta fără să întrerupi, că poți pune întrebări curios și fără judecăți, că e posibil ca, uneori, singura ta agendă personală să fie dorința de a-l susține pe celălalt în călătoria lui prin viață. Oamenii de la care am auzit asta sunt oameni inteligenți. Oameni pe care îi respect și în al căror potențial am încredere. Oameni încă netreziți. Încă.

Paradoxul a făcut ca în aceeași zi în care am auzit afirmațiile de mai sus să mă întâlnesc cu un alt grup - studenții de la Universitatea Alternativă. Cu ei am făcut, în ultimele 3 luni, ceea ce oficial s-a numit Curs 2.0 de Auto-cunoaștere. Neoficial noi l-am numit Călătoria. Ei sunt cei despre care adulții din grupul de care povesteam mai devreme ar spune (pe bună dreptate) că nu au "presiuni". Nu au rate, nu au copii, nu au obligații. Își permit să viseze. Își permit să fie deschiși, autentici, vulnerabili și optimiști. Tot ei sunt oameni despre care eu știu că au job-uri, că au vise, că muncesc, că s-au luptat și au depășit traume și adversități pe care adulții "maturi și responsabili" nici măcar nu și le imaginează. Deschiderea lor nu vine din lipsa de experiență și naivitate, ci dintr-o alegere de a trăi altfel decât părinții lor sau mai degrabă de a trăi așa cum le dictează sufletul lor. Ei sunt oameni care încă își mai ascultă sufletul. La cursul 2.0 n-a fost nevoie să rog să se închidă telefoanele sau laptopurile. Au fost acolo, cu totul, prezenți, ascultându-se unii pe alții cu adevărat, încurajându-se dezinteresat, gândindu-se cu seriozitate la toate întrebările pe care mi-a trecut prin cap să le pun, făcând exerciții, uitându-se la ei, având curajul să recunoască când nu știu, când se simt mici și slabi, când se simt în stare să mute munții. Au fost lacrimi, râs în hohote, îmbrățișări. Multe îmbrățișări. N-a fost niciun strop de cinism. Pe ei cinismul nu i-a ajuns încă. Și sper că nici n-o să-i ajungă vreodată. Ei sunt generația care s-a trezit înainte să apuce să se culce cu adevărat.

Oamenii sunt treji în multe feluri. A fi treaz nu ține de vârstă, ci mai degrabă de cât de deschis ești să înveți ceva din experiențele vieții tale, să asculți cu adevărat ce are viața să-ți spună.

Trează este profesoara de română pe care am cunoscut-o recent, care, la mai bine de 50 de ani, a decis să se mute din Marmureș în București ca să lucreze într-un ONG care vrea să schimbe educația în România. Trează e prietena mea care a lăsat un job bine plătit într-o mare corporație ca să lucreze în același ONG. Tot trează e o altă prietenă care alege un job într-o companie unde simte că poate "schimba în bine viețile oamenilor" și a plecat dintr-un alt job pur și simplu pentru că simțea că făcea lucruri care nu aveau sens și nu ajutau pe nimeni. Unii oameni se trezesc repede. Altora le trebuie mai mult timp. Unii nu se trezesc niciodată.

Recent mi-a scris o fostă participantă la curs, cu care am simțit de atunci, cu 2-3 ani în urmă, o conexiune specială și care, din păcate, nu a putut fi prezentă la ultimul curs pe care l-am ținut pentru echipa din care face parte pentru că a fost operată pe creier. De la o zi la alta a aflat că are o tumoră, a trecut prin groaza de a nu ști cât de gravă este, printr-o operație care, din fericire, a fost un succes, iar apoi printr-o perioadă de recuperare în care s-a redescoperit pe ea și lumea din jur într-o cu totul altă lumină. Sper să scrie curând un articol aici, pe blog, despre experiența ei. Între timp vă împărtășesc câteva rânduri din mesajul ei - mesajul unui om care s-a trezit:

"Experiența m-a schimbat în atât de multe feluri...țin minte în drum spre (...) că-i priveam pe oamenii care mergeau pe stradă și i-am spus surorii mele : „Uite ce mulți oameni fericiți! ” Ei nu știau că sunt fericiți. Poate se considerau chiar nefericiți. Pentru mine erau fericiți...aveau 2 mâini și două picioare pe care le puteau folosi... Nu mi-a fost ușor nici după operație, având în vedere că a fost nevoie să mă tundă de tot, iar inciziile încă se acoperă...momentan pentru mine oamenii fericiți sunt cei cu păr, deși nici aceia nu știu cât de fericiți sunt. :)) Probabil viața mea de acum încolo se va raporta mereu la perioada dinainte și de după operație. Am învățat să nu mă mai lamentez pentru lucruri mărunte. Am redescoperit ce familie extraordinară am și am fost copleșită de dragostea de care am fost înconjurată. Din acest punct de vedere, privesc această experiență ca cel mai rău, dar și cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Nu vreau să mai uit vreodată mai fiu umilă și să mulțumesc pentru toate binecuvântările pe care viața mi le oferă. Să mă bucur de fiecare zi mai mult, să fac mai mult ceea ce-mi place cu adevărat, să le spun oamenilor dragi cât îi prețuiesc...E un sentiment care mă însoțește constant de două luni și pe care sper să-l păstrez mereu cu mine."

Când ai trecut prin așa ceva, sau când ai însoțit oameni care au trecut prin așa ceva, e foarte greu să mai fii cinic. Mie îmi e foarte greu să mai fiu cinică. Sunt furioasă uneori. Tristă alteori. Îngrijorată, rușinată, speriată, enervată. Dar nu mai pot fi cinică. Sunt conștientă de tot răul și urâtul și tristețea și depresia și frustrarea și furia și obtuzitatea și frica, uriașa frică din jurul meu. În același timp, sunt conștientă de frumos, de bunătate, de blândețe, de iubire, de curaj, de speranță, de încredere, de lumina aia pe care mă încăpățânez s-o văd în orice om pe care viața mi-l scoate în cale. Pentru mine diferența fundamentală între pilula albastră și cea roșie este că cea din urmă îți dă șansa să trăiești conștient. Conștient că există și alte realități decât realitatea ta. Conștient că întunericul și lumina nu sunt incompatibile. Că lucrurile și oamenii nu sunt albe sau negre. Că o tragedie poate fi un cadou. Și uneori un cadou poate fi o tragdie.

Și mai știu un lucru. Că odată trezit este imposibil să te mai culci la loc. Și poate de-asta le e atât de teamă, atât de multor oameni, să se trezească.