"Fericirea se obține cu sacrificii!". "Orice lucru bun în viață vine cu muncă". "Viața e grea". "Viața e o luptă". "Lumea e rea, trebuie să te zbați ca să răzbați". "Doar cei mai buni reușesc". "Când binele vine prea repede și ușor, ceva e în neregulă". "Nimic bun nu vine fără zbucium".

Aș putea continua șirul credințelor limitative care îi fac pe oameni să sufere de ceea ce o bună prietenă numește "frica de fericire".

La prima vedere, pare absurd - cum să-ți fie frică de ceea ce toți căutăm cu înfirgurare toată viața? Cum să fugi de singurul lucru pe care, declarativ, toți oamenii afirmă că și-l doresc?

Și totuși, în fiecare zi, văd oameni care își sabotează, inconștient, propria fericire. Oameni care reușesc de fiecare dată să distrugă un moment pentru care au muncit și la care au visat uneori ani întregi - interivul pentru job-ul perfect, întâlnirea cu partenerul de vis, relația cu copiii mult-doriți, bucuria unei vacanțe mult-așteptate. De fiecare dată, atunci când au ajuns unde și-au dorit, oamenii ăștia, mulți, încep să găsească "bubele" sau, mai rău, atunci când sunt pe punctul de  a obține ceea ce au visat, fac în așa fel încât să rateze pentru ca apoi să-și plângă de milă și să spună că viața e grea și ei au ghinion.

Există undeva, țesută în educația multora dintre noi, o frică de momentul în care visele ne vor deveni realitate. Mulți oameni au în adâncul lor convingerea că nu merită să fie fericiți, că fericirea e iluzorie sau că după ceva bun vine musai ceva rău - așa că preferă de multe ori să creeze șiruri întregi de profeții autoîmplinite și să nu ajungă la acel "ceva bun" niciodată de teama suferinței care ar putea să urmeze.

Asta vine, cred eu, și din lipsa de iubire de sine a multora dintre noi. Am fost învățați că a ne iubi necondiționat e un act de aroganță, de egoism, că trebuie mereu să plătim un preț pentru binele din viața noastră. Am fost învățați să privim cu suspiciune orice surpriză plăcută de la viață, să fim permanent în alertă, căutând eventualele pericole - de aici și neîncrederea endemică pe care o simțim unii față de alții și față de perspectivele propriului destin.

Vorbeam de curând cu o prietenă care tocmai s-a căsătorit cu sufletul ei pereche, are un job care îi place mult, o casă frumoasă, un câine pe care-l adoră - deci tot ce a visat și și-a dorit pentru a fi fericită-  și care îmi povestea că s-a surprins pe sine, după nunta care a ieșit exact așa cum și-a dorit, intrând într-o panică imensă și gândindu-se cu groază la tot felul de pericole și tragedii care i s-ar putea întâmpla ei sau celor dragi. Altă prietenă, actriță, îmi povestea niște trăiri similare într-un moment în care e apreciată și recunoscută pentru talentul ei și are toate șansele să obțină acel rol pe care și-l dorește de mult -  acum, când mai e atât de puțin până la momentul în care visele i se vor împlini, se simte copleșită de teamă în fața succesului.

Am atâtea și atâtea exemple de oameni care se găsesc față în față cu propria fericire și pur și simplu îngheață de frică și încep să-și creeze probleme atunci când toate problemele par să se fi rezolvat. Eu însămi am făcut asta de nenumărate ori. Am devenit cârcotașă când viața mea părea să intre pe un făgaș firesc și limpede, când rezultatele muncii mele începeau să apară, când mă întâlneam cu oportunități venite din senin sau oameni pe care abia îi cunoscusem îmi deschideau cu ușurință uși pe care nici nu îndrăznisem să sper că aș putea păși. De fiecare dată găseam ceva în neregulă, mă gândeam că nu poate fi atât de ușor, de fiecare dată mă simțeam aproape vinovată pentru orice rezultat obținut fără "sânge și lacrimi" ci simplu, cu bucurie, aproape în pași de dans.

Cred că puțini dintre noi suntem cu adevărat conștienți de creativitatea cu care ne sabotăm propria împlinire. Puțini înțelegem adevăratele dimensiuni ale lipsei de iubire de sine, care ne face să nu credem, în adâncul sufletului, că merităm ca visele noastre să devină realitate.

Acel spirit cârcotaș, acel Judecător interior care ne evaluează permanent și ne spune veșnic că nu suntem suficient de buni, că n-am făcut destul, că totuși ceva lipsește, ar pieri în momentul în care ne-am declara oficial și deplin fericiți cu ceea ce suntem, putem și avem. Iar Judecătorul ăsta e un personaj care luptă cu înverșunare pentru supraviețuire. Mereu critic, mereu nemulțumit - el caută să ne convingă că lupta permanentă și perpetua nemulțumire duc la progres și că orice moment de relaxare în care ne-am simți împăcați și pe deplin satisfăcuți ar echivala cu stagnarea, ar fi egal cu a ne complace, cu a sta pe loc, cu a rămâne într-o zonă de comfort care ar duce la mediocritate.

Am început să-l surprind "în fapt" pe Domnul Judecător de câte ori îmi spun mie că nu e suficient, că mai trebuie ceva, că n-am făcut destul, că cei din jur nu fac destul, că totuși se poate mai bine. Am început să îl recunosc mai ușor și la cei din jur și sunt umită de cât de prezent este în viețile noastre. Judecătorul ăsta de sine înglobează toate "Nu ai voie!", "Ai să vezi tu când o să fii mare!", "Coboară cu picioarele pe Pământ!", "Viața nu e așa cum crezi tu", "Lasă visele și prostiile și fă ceva folositor!" - pe care le-am auzit vreodată în viața noastră. E ca și cum toate judecățile și temerile altora, de pe vremea când noi eram mici și fără vreo frică, trăind mereu în prezent, au fost interiorizate și s-au grupat în această unică voce care vede mereu catastrofele, care niciodată nu e mulțumită și care se erijează într-un adevărat gardian împotriva împăcării cu sine și depozitar al tuturor fricilor care ne împedică să ne dăm voie să fim fericiți.

Eu una am din ce în ce mai multe zile în care îl anunț pe Domnul Judecător că n-am nevoie de serviciile lui. Observ că nu-i convine deloc atitudinea mea sfidătoare prin care mă încăpățânez să mă bucur de orice oricând și să cred că fericirea nu e o destinație (așa cum încearcă el mereu să mă convingă, la pachet cu eternul "n-ai ajuns încă acolo") ci un drum în sine, un șir de momente ascunse, ca niște diamante, în banalul aparent al fiecărei zile. Un zâmbet al unui copil pe stradă, câteva ore la povești cu o bună prietenă, vocea omului iubit de pe cealaltă parte a lumii, o melodie, o plimbare în parc, un curs reușit finalizat cu îmbrățișări și planuri de mai bine, o seară de făcut clătite cu oameni dragi - toate astea sunt fericirea pentru mine.

Pentru prima dată în viață nu-mi mai e frică de fericire și pentru prima dată accept că pot să cresc și să evoluez în continuare chiar dacă nu mai sunt mânată de la spate de o veșnică nemulțumire.

Pe vremuri, când mâncam o prăjitură, începeam cu partea care îmi plăcea mai puțin cu gândul că voi lăsa la urmă partea cea mai gustoasă. De prea multe ori, până ajungeam acolo, eram deja sătulă și nu mă mai bucuram. Astăzi încep prăjitura cu partea care-mi place. Și nu pot să nu mă minunez, acum, după drumul atât de lung care m-a adus până aici, cât de simplu e de fapt și cât timp am irosit convinsă că trebuie să fie greu...