De câțiva ani buni televizorul este mobilă la noi în casă. Ne uităm foarte rar, și atunci doar la filme sau emisiuni care ne inspiră. "Vocea României" a rămas singura emisiune pe care o urmărim cu drag, sezon de sezon. Pentru mine, ca și pentru mulți alții care îndrăgesc show-ul ăsta, vinerea e prilej de a descoperi voci proaspete, de a admira oameni talentați și de a mă bucura de creativitatea unor artiști cu experiență (antrenorii) care ghidează și susțin niște (mai mult sau mai puțin) începători să-și depăseașcă limitele și să creeze momente memorabile în conștiințele celor de acasă.

Dincolo de a privi emisiunea asta ca un spectator iubitor de muzică, de cel puțin trei sezoane o privesc prin ochii coach-ului și consultantului în cultură organizațională. Prin lentila asta, dincolo de conținutul emisiunii, pentru mine e absolut fascinant procesul psihologic din spate - dinamica din echipa antrenorilor, relațiile dintre ei, relația fiecăruia cu el însuși, așa cum transpare ea dincolo de ecran și, dacă privești suficient de atent, modul în care maturitatea lor emoțională se reflectă în rezultatele ehipelor pe care fiecare le păstorește.

De trei sezoane câștigă, fără drept de apel, oameni antrenați de Tudor Chirilă. Au fost oameni pe care i-a "salvat" după ce fuseseră respinși din echipele altor antrenori sau oameni pe care i-a avut în echipa lui de la bun început. Deja, după trei sezoane, s-ar putea spune că e dincolo de pură șansă ca în echipa lui Tudor să fi ajuns, de fiecare dată, cei mai buni concurenți (sau, cel puțin, cei mai simpatizați de public). La fel cum este dincolo de șansă ca, de doi ani încoace, Loredana să nu fi avut niciun concurent în finală.

Pentru mine, a privi show-ul ăsta a devenit un exercițiu șocant de asemănător cu cel pe care îl fac de câteva zeci de ori pe an, când lucrez cu echipe a căror dinamică de grup o măsor cu instrumente psihometrice validate științific și cu care, apoi, am discuții lungi despre cum modul în care gândesc fiecare dintre ei și interacționează apoi cu alții are un impact direct în performanța fiecăruia și în performanța grupului per ansamblu. Spre deosebire de lucrul cu clienții mei, unde tot ce aflu rămâne confidențial și păstrez pentru mine orice lecții descopăr (și sunt foarte  multe), povestea Vocea României se desfășoară în spațiul public, e un tablou la care asistăm toți în fiecare toamnă. Tocmai de aceea, aș vrea să împărtășesc cu voi analiza mea, izvorâtă din experiența unor mii de ore de facilitare și coaching, aplicată antrenorilor de la "Voce" și din care, poate, o să înțelegeți dintr-o altă perspectivă de ce unii au mai mult succes decât alții, dincolo de simpatiile, antipatiile și părerile personale ale fiecăruia dintre noi.

Înainte să continui vreau să menționez că observațiile mele nu au în spate nicio preferință specială pentru niciunul din personajele pe care le analizez. Sunt toți artiști pe care îi simpatizez. Sunt oameni pe care nu îi cunosc personal, deci nu pot decât să împărtășesc niște observații obiective, comportamentale, așa cum s-au văzut ele, din sufrageria mea, în fiecare vineri. Scopul articolului ăstuia este să vă ajute pe voi, cei interesați de comportamentele umane, de modul în care gândim și legătura exrem de puternică dintre mindset-ul pe care îl avem și rezultatele pe care le obținem în viețile noastre, indiferent cu ce ne-am ocupa.

Instrumentul pe care îl utilizez în lucrul cu indivizi și grupuri se numește Circumplex. Este un set de douăsprezece stiluri de gândire și comportamente pe care oamenii sau grupurile le pot avea în diverite situații și care duc la rezultate foarte diferite. Instrumentul a fost creat de o companie fondată de un grup de psihologi și sociologi (Human Synergistics) care, de peste 40 de ani, studiază comportamentele umane în zeci de țări din toată lumea. În toți acești ani ei au strâns o bază fabuloasă de date despre moduri în care oamenii gândesc la nivel individual, despre modul în care funcționează echipele și despre ceea ce se numește "cultura organizațională" - acel ansamblu de convingeri și valori colective care determină cât de bine sau de prost te simți într-o organizație în care ai ajuns să lucrezi, dar și cât de bune sau de proaste vor fi rezultatele acelei organizații pe termen scurt sau lung.

Așa arată Circumplexul (puteți găsi o versiune interactivă pe site-ul celor de la Human Synergistics):

E, în esență, un grafic, care ne spune o poveste foarte simplă și, în același timp, foarte complexă. Oamenii pe lumea asta sunt mânați, emoțional vorbind, de două forțe - teama și încrederea. Oamenii care trăiesc mai degrabă din teamă încearcă permanent să își creeze cadre sigure, în care să fie la adăpost de pericol (fizic sau social). Și cum poți fi la adăpost? Păi simplu - o variantă este să fii agresiv - te impui cu orice ocazie, controlezi tot ce poate fi controlat, ești în permanentă competiție cu ceilalți și profund preocupat să demonstrezi mereu că ești cel mai bun, vânezi greșelile altora, ești orgolios, îți e teamă de eșec, simți nevoia să faci totul perfect și, în general, faci în așa fel încât să nu sufle nimeni în fața ta (asta este abordarea defensiv agresivă- ilustrată cu roșu pe diagramă). Altă variantă este să fii pasiv - ești excesiv de amabil și ai grijă să nu superi niciodată pe nimeni și să fii plăcut de toată lumea, respecți toate regulile, permiți altora să decidă pentru tine și eviți cât poți orice responsabilitate (astea sunt stilurile pasiv-defensive, ilustrate cu verde).

Ce fac oamenii conduși în viața lor de încredere? Păi ceva foarte diferit. Atunci când nu ai nimic de apărat (nici ego, nici imaginea ta în fața altora, nici securitatea ta financiară sau orice altceva pe care îți e teamă că l-ai putea pierde) devii mult mai autentic și deschis. Oamenii constructivi, căci așa se numesc cei mânați de încredere, sunt mult mai orientați pe rezultate, mult mai dispuși să-și asume riscuri, mult mai curajoși în a-și asuma cine sunt și a-și da voie să fie diferiți, mult mai dispuși să fie creativi, să riște, să vină cu idei inovatoare, mult mai aplecați spre a-i dezvolta pe alții, a-i asculta pentru a-i înțelege, nu pentru a-i contrazice, a transmite din înțelepciunea lor având în același timp respect pentru capacitățile celorlalți, a-i acccepta pe alții așa cum sunt, mult mai animați de un spirit autentic de echipă și mult mai înclinați spre colaborare, în loc de concurență (astea sunt comportamentele marcate cu albastru pe diagramă).

Niciunul dintre noi nu se poate încadra exclusiv în niciuna dintre cele trei categorii de stiluri de gândire de care am povestit - cu toții avem porniri pasive sau agresive și porniri constructive. În general, când suntem mici, instictul nostru este în direcția constructivă. Suntem curioși, creativi, dornici de explorare, nu avem prea multe frici. Din păcate, ne naștem cu o capacitate (genetic determinată și care ține de instictul nostru de supraviețuire) de a învăța frica foarte repede. Așa dezvoltăm, în timp, stilurile pasive și agresive și e nevoie, la vârsta adultă, să facem muncă de autocunoaștere, conștientizare și transformare personală pentru a ne întoarce la stilurile constructive sau, în limbaj foarte simplu, a deveni mai înțelepți.

Din primii ani de viață ni se spune că viața e plină de pericole, că toată existența e o luptă, că fără competiție nu se poate, că lucrurile trebuie făcute într-un anume fel pentru că "așa se face", că o problemă are o singură soluție corectă. Suntem învățați să colorăm între linii, să primim întrebarea și, ca niște roboței, să dăm răspunsul corect. La școală totul e o competiție, fiecare pentru el și împotriva altuia (pe principiul "cât ai luat?" urmat de "al lui Popescu cât a luat?" sau "care a fost cea mai mare notă?). Copiii sunt prea preocupați să concureze între ei ca să mai aibă energie să învețe ceva unii de la alții sau să se potențeze reciproc în vreun fel. Învățarea devine uni-direcțională - de la profesor la elev. Notele ajung să devină etichete care exprimă valoarea umană a unui copil - "copil de 10" versus "copil de 7". Copiii "de 10" sunt invidiați sau chiar urâți de cei "de 7".  Toată învățarea e pur cognitivă, nimeni nu se ocupă și de latura emoțională. Nimeni nu ne învață să ne identificăm și înțelegem emoțiile proprii sau pe ale altora, să comunicăm constructiv, să rezolvăm înțelept conflicte, să construim împreună cu alții, să creăm relații mature, să ne dăm seama când frica ne roade pe dinăuntru și ne conduce deciziile sau să fim capabili să cultivăm în noi înșine încrederea și echilibrul.

Așa se face că mulți dintre noi habar nu avem, la vârsta adultă să lucrăm în echipă, ne e teamă de necunoscut, avem probleme cu încrederea în sine, încercăm din răsputeri să proiectăm în exterior o imagine cât mai pozitivă și care să acopere cât mai bine vulnerabilitatea (cu care nu prea știm ce să facem), suntem într-o cursă pentru succes cu orice preț, pe pilot automat, pentru că succesul a devenit modul în care ne valorizăm pe noi înșine. În același timp, mulți ne blocăm când ni se cer idei și contribuții originale și chiar ajungem să credem că noi nu suntem creativi, nu știm să ne gestionăm eficient emoțiile și deseori avem izucniri agresive sau nepotrivite (din prea mult stres acumulat și neprocesat conștient) fix în relația cu oamenii pe care îi iubim cel mai mult - partenerii sau copiii noștri.

Această lungă paranteză teoretică fiind închisă, să revenim la analiza asupra dinamicii de la show-ul Vocea României și a legăturii dintre profilele antrenorilor (atât cât pot să intuiesc eu văzându-le comportamentele) și rezultatele echipelor lor.

Tudor Chirilă a venit la Voce acum trei sezoane ca un outsider. Era băiatul de la Vama, un actor,  un rocker, un tip care scrie pe blog postări inpiraționale pentru puștime. La început, atitudinea celorlalți antrenori față de el a părut prietenos - condescendentă. La urma urmei, fiecare dintre ceilalți avea un loc foarte clar și necontestat în industria muzicală și erau siguri de ei în contextul emisiunii. Apoi, pe măsură ce s-a derulat fiecare etapă a concursului, am început să observ cum Tudor se detașează ca o voce distinctă. E foarte direct și autentic, fără să-i fie teamă că ar putea supăra pe cineva, dar fără să fie bădăran. Își exprimă fără rezerve opinia pozitivă despre concurenții altor antrenori și spune direct și ce nu-i place. Are o atitudine care evită jocurile de putere, nu pare să se compare cu alte echipe, se concentrează destul de mult pe echipa lui și ce poate face cu ea. Creează pentru concurenții lui niște momente originale, out-of-the box, riscă chiar și atunci când alegerea lui ar putea fi nepopulară, aduce la Voce stiluri de muzică sau melodii de nișă sau încurajează concurenți care, la prima vedere, nu par să aibă șansa să câștige votul maselor. Pe Tudor nu par deloc să-l intereseze toate considerentele astea de politică, nu pare să vrea să facă pe plac cuiva, nici măcar publicului. Pare mereu foarte preocupat să creeze momente frumoase, memorabile, să scoată și concurenții, și privitorii din zona de confort, să îi pună pe gânduri, să creeze emoție - spune în repetate rânduri că asta e misiunea lui la un show de muzică - să inspire, să bucure. Nu pare să lupte pentru voturi.

În timpul ăsta, ceilalți antrenori au fiecare stilul lor, foarte predictibil. Loredana e mereu diplomată, comentariile ei despre performanța diferiților concurenți sună foarte similar, vorbește în termeni generali, evită  afirmații care ar putea stâri controverse (cel puțin în primele două sezoane). Alegerile ei de concurenți și de piese au toate un stil comun. Sunt destul de puține momentele în care surprinde, în care scoate un concurent din zona de confort. Dacă omul cânta latino la preselecție, latino cântă până e eliminat din concurs.

Smiley e drăguț. Cald. Amabil. Binevoitor. Generos. Blând. Se vede că se implică mult emoțional și pare genul de antrenor pentru care e important să aibă o relație bună, lină și armonioasă, de prietenie chiar, cu cei pe care îi pregătește. E amabil și politicos și cu ceilalți antrenori. Poate prea amabil.

Moga are niște puncte comune cu Tudor, venind din altă direcție muzicală. Și el e destul de direct și nu se teme să spună ce gândește. E însă mult mai tactic în alegerile pe care le face, își gândește în mod clar momentele în moduri care știe că vor avea priză la public și vor genera voturi, pare mult mai preocupat de rezultatul final. Pare stresat când e presiunea mare, pare că vrea să-i iasă perfect și că suferă când nu se întâmplă.

După succesul surprinzător din prima ediție, am văzut o evoluție în modul în care antrenorii s-au comportant în ediția doi și, în particular, în ediția trei cred că stilurile pasiv-agresive ale fiecăruia dintre ei s-au văzut cel mai bine. Loredana a devenit mult mai incisivă, cu atacuri directe la Tudor, cu critici la adresa concurenților lui, chiar în etapa în care erau în duel cu ai ei și publicul urma să voteze (moment în care, în general, din spirit de fair play, fiecare antrenor dă feedback doar propriului concurent și cel mult îl felicită formal pentru perfomanță pe celălalt). Moga a părut mult mai stresat, mai încrâncenat iar Smiley și-a pierdut din calmul și amabilitatea lui obișnuite și a sfârșit prin a compune o piesă pentru finala de sezon trei în care îndemna publicul în mod explicit să-i voteze concurentul în defavoarea concurenților lui Tudor.

Dacă echipa asta de antrenori ar fi fost o echipă reală (ceea ce nu sunt, fiind doar un show de televiziune în care formatul oricum îi pune în concurență unii cu ceilalți) aș fi spus că am asistat la coalizarea tuturor împotriva unuia. Până la final nu a mai rămas nici măcar umbra vreunei amabilități între ei, nici măcar de dragul spectacolului n-au părut că îl felicită la final pe Tudor pentru a treia victorie. Ba chiar, în scurtele cadre de final, am zărit niște expresii acre, scrâșnete printre dinți, o Loredana care îl consola ostentativ pe Smiley și niciunul dintre cei trei care să îi strângâ mâna lui Tudor sau s-o felicite pe fata de 17 ani care a câștigat ediția de anul ăsta. Spiritul competitiv al celorlalți trei antrenori a câștigat în fața înțelepciunii pe care, poate, în condiții de mai puțină presiune, ar fi putut-o avea fiecare dintre ei. Show-ul a devenit o luptă iar publicul o armă care să zdrobească pe cineva pentru a servi orgoliului altcuiva. Nu a mai fost despre bucurie, despre entertainment, despre ce spectacol poate crea fiecare antrenor pentru public, ci despre cine iese mai puțin șifonat dintr-o confruntare a ego-ului. Insecuritățile acestor oameni deștepți, de succes, care, cel puțin teoretic, sunt într-un moment al carierei în care au demonstrat tot ce se putea demonstra, au ieșit în mod foarte evident, aproape dureros, la iveală.

În tot timpul ăsta, Tudor a părut să nu se abată în niciun fel de la traiectoria lui obișnuită din ultimele trei sezoane. Și-a văzut de echipa lui. A răspuns punctual atunci când i s-a părut că trebuie să-și apere deciziile sau pe cineva din echipa lui, a evitat comentariile critice la adresa altora, s-a concentrat mereu pe concurenții lui. S-a comportat de parcă ar fi fost într-un fel de bulă în care celelalte echipe nici măcar nu ar fi existat. Din nou a riscat cu niște momente surprinzătoare și non-conformiste. Și a câștigat. Din nou. Nici măcar n-a sărit ostentativ în sus de bucurie când s-au anunțat rezultatele. Și-a îmbrățișat concurenta și colega, antrenoarea de voce. S-a comportat firesc, modest și poate, în mod ironic, deloc teatral.

Pentru mine tot spectacolul ăsta a fost, dincolo de show-ul muzical, un spectacol al psihicului uman în acțiune. Un spectacol în care încrâncenarea și teama de eșec au pierdut în fața încrederii, curiozității și bucuriei de a crea ceva frumos, indiferent de rezultat. Iar publicul a ales simțind poate, intuitiv, tot curentul ăsta emoțional din spatele momentelor, cântecelor, probelor.

Văd spectacolul ăsta al maturității sau imaturității emoționale în fiecare zi. Văd companii care pierd clienți pentru că vând atât de agresiv și sunt atât de concentrate pe câștig încât pierd din vedere fix nevoile celui care ar trebui să cumpere. Văd manageri care zdrobesc motivația echipelor lor și-și sabotează singuri rezultatele tocmai pentru că le pasă mai mult de cifre decât de oameni. Văd oameni care trăiesc sub stres, veșnic în defensivă și veșnic preocupați să nu greșească sau să nu "dea prost" și sfârșesc, ca într-o profeție autoîmplinită, să obțină fix lucrurile de care le este cel mai teamă.

Cred că una din marile lecții, poate ascunse privirii, din povestea Vocea Românei, este lecția că succesul vine mai ușor către cei care nu-l caută cu tot dinadinsul, către cei pentru care rezultatul final e o consecință, nu un scop în sine, către cei mânați mai degrabă de încredere decât de frică și care fac lucrurile pentru că au sens, pentru că se bucură făcându-le, pentru că vor să iasă din zona de confort, să se provoace pe ei și pe alții, nu pentru că stima lor de sine atârnă de laurii efemeri pe care i-ar putea primi. La final, poate că ai o șansă mult mai mare să ajungi acolo unde îți dorești și să te bucuri cu adevărat de destinație atunci când reușești să savurezi, fără grabă, și călătoria până acolo. Poate că viața toată ar putea fi mai fericită și împlinitoare dacă ai accepta a priori că ești un om bun, valoros și întreg cu toate imperfecțiunile tale, că o să faci greșeli și că poți învăța ceva din ele, că ai potențial pe care merită să ți-l explorezi pentru că poți, nu pentru că trebuie și că, dacă e să te autodepășești, o poți face doar din curiozitate și bucuria de a vedea ce ești în stare să devii, nu din teamă, nevoie de a demonstra și un gol interior pe care niciodată, niciun succes exterior, n-o să-l poată umple.